Ziua cea mai alba | Andreea Nanu

O carte de debut este intotdeauna inconjurata de o aura de mister. Ce lucru nou poate sa spuna un tanar autor intr-o literatura in care, pare-se, s-a spus totul? Ei bine, Andreea Nanu are de spus in cartea ei mult si multe. Da, lucruri care s-au mai spus, dar intreaga viata e alcatuita din lucruri care au mai fost traite, ~u mai fost spuse si auzite, care s-au tot repetat si, totusi, ne apar ca experiente inedite sau chiar unice. Si, fireste, inedit poate fi felul in care spui lucrurile spuse.Autoarea este o esteta in maniera lui Gaston Bachelard, pasionata sa distileze esente tari din imagini cotidiene. Fiecare pagina devine un turnir al sinesteziilor indraznete, care nu frapeaza imaginatia, ci o invita subtil sa descopere miracolul, fragmentarul, portretul, detaliul fugitiv, senzatia fragila, adunand totul cu meticulozitatea colectionarului (care se lasa) fascinat de jocurile memoriei.Andreea Nanu a preferat sa scrie literatura prin intermediul muzicii. Nu este vorba de libretul unei opere muzicale, ci de muzicalitatea unei opere literare, de acea muzica subterana, subtila, aproape subliminala care-i infuzeaza proza, pana la sincretismul dintre cele doua arte. Muzica e atotprezenta. Autoarea a scris cartea inspirata de vraja unui concert de pian la patru maini, pe care un compozitor francez, Louis Durey, l-a dedicat lui Ravel, Concertul (cu numele compozitorului schimbat) joaca un rol capital in arhitectura cartii, un rol de liant intre personaje si, totodata, e un element de discordie, sau mai curand de zadarnicie. Insasi naratiunea evolueaza segmentata, simbolic, in partile unui concert, de la Tempo con passione la Allegro.