Melancolia | Mircea Cartarescu

„Ajunse la rond, unde il astepta Vasile Singuratate. Coborase de pe soclul sau si levita la o palma deasupra aleii. In dreptul fruntii, al coastelor si-n josul pantecului piatra lui nobila era sparta. Dar tinea inca la piept o carte, singura scrisa de el vreodata, o carte ilizibila de piatra. Baiatul se-apropie de soclu si citi inc-o data inscriptia sapata-n arama: CUM NINGE SOARTA? Isi lipi fruntea de ea si-o repeta in gand pana cuvintele isi pierdura sensul. Apoi se-ndrepta catre marele mutilat si-l lua, fara sa-l priveasca, de brat. Pornira-mpreuna de-a lungul sinelor de tramvai, lasandu-si in urma umbrele lungi si subtiri. Strada era tacuta si pustietatea totala. Drumul n-avea sfarsit. Omul de piatra avea sa-l insoteasca de-acum toata viata.“