Cum s-a facut de am ramas la cratita | Carmen Musat-Coman

'O luptã-i viata, deci te luptã', a spus un poet, sau un filozof, nu mai stiu, antrenatã fiind in lupta cu sotul meu. Cãci asta e noua menire a femeii - sã demonstreze cã e egalã cu bãrbatul, si chiar cã-i este superioarã. In competitie, generatia mea a intrat incã de la grãdinitã, cand noi, fetele, incercam sã smulgem bãietilor din manã pistoalele, pentru a domina si noi dusmanul imaginar, dar n-am avut aliate in doamnele educatoare - ne-au dat peste manã - si-am pierdut. Ciudatã mai este si mintea femeii, mi-am zis eu incã de-atunci: in loc sã actioneze in favoarea semenelor, se pune de-a curmezisul. Nici mai tarziu nu s-a schimbat mare lucru in raportul bãieti-fete: mergeam impreunã la scoalã si voiam sã avem note mai bune decat ei, dar niciodatã timpul liber, pentru invãtat, nu era la fel distribuit pentru toti. Noi, fetele, trebuia sã ne ajutãm mamele sã spele vasele, sã punã masa, sã aspire praful, lucruri mãrunte in aparentã dar care ne secau de vlagã. Dar luam si noi premiul intai. Lucrurile s-au desfãsurat astfel, intr-o luptã cu arme inegale, cunoscand amplificãri si dramatizãri pe mãsurã ce cresteam, panã cand noi, fetele, ne-am cãsãtorit. Dintr-o datã - continuarea in carte.